Despre mine

Fotografia mea
Ma numesc Anca...sunt intr-o continua cautare de lucruri mici simple si frumoase. Imi place sa rad,sa tac, sa vorbesc, sa ma joc cu culori, ate, prostioare, arome, sa beau cafea cu lapte si ceai bun cu oameni dragi. Imi place sa cred ca fac din casa mea o casuta din poveste:), unde va invit din cand in cand sa impartasim momente. Va multumesc ca ati trecut pe aici, puteti sa-mi scrieti la: anca.ivan99@yahoo.com

joi, 23 martie 2017

Un gand

Intr_o seara am vazut pe netflix un film care m-a marcat. Un film spaniol, despre un baiat de vreo 8-9 ani care e rapit si cumva reuseste sa evadeze.
La politie identifica rapitorul, acesta figurand in evidentele politiei pentru niste condamnari minore, afirma ca nu are nicio legatura cu rapirea si incepe sa-l urmareasca pe baiat in speranta ca acesta va vedea ca s-a inselat cand l-a identificat. Mama lui e o avocata de succes, terorizata de urmaritor si de faptul ca politia nu-l aresteaza, vorbeste cu cineva, care pune pe doi domni sa-l invete o lectie. Intre timp, baiatul recunoaste ca l-a identificat aleator, ca de fapt el a fost agresat de colegii sai zi de zi -apare si un filmulet facut de acestia cand se distrau pe seama lui. Bullying. Mama suna sa opreasca "lectia" presupusului agresor, dar lucrurile degenereaza, aia il omoara.
Filmul pana la urma are un final neasteptat.
Un lucru am uitat sa precizez - baietelul e surdo-mut intr-o scoala tipica.
Ce m-a pus pe ganduri a fost faptul ca el era diferit de ceilalti si m-a facut sa ma intreb daca integrarea copiilor cu cerinte educationale speciale este intr-adevar de dorit. Daca nu cumva parintii sunt cei care au nevoie de acea "normalitate", cand normalitatea copilului e printre cei ca el. Daca nu cumva, dorind sa recuperam, integram acesti copii nu-i supunem la o singuratate fara margini, la un efort imens, la un stres imens zi de zi de zi. Va tine pasul cu copii tipici dar cu ce pret?

4 comentarii:

  1. Dar va reusi. Sufletele chinuite au aripi.

    RăspundețiȘtergere
  2. De dorit sau nu... nu stiu, insa stiu ca este un efort imens pentru toti cei din jurul sau:colegi, cadre didactice, parintii celorlalti copii. Am avut un copil cu probleme la clasa. Era greu sa imi desfasor ora cand el era nervos si se dadea cu capul de perete, cand facea franjuri o perdea sau urla cat il tinea gura, cand incerca sa explice ceva si nu reusea si devenea frustrat ca nu il inteleg... Era greu pentru mine, dar si pentru colegii lui...obositor. Sunt cazuri cand aceasta integrare se reuseste greu, dar lin, fara prea mari obstacole, insa nu intotdeauna si necesita un efort enorm. In conditiile in care la noi ori sunt clase cu foarte multi copii, ori sunt clase de simultan e o provocare in adevaratul sens al cuvantului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai spus un mare adevăr! Și eu cred că părinții sunt cei care au nevoie de acea normalitate, nu copiii.
    Nu cred că școlile pentru copii cu nevoi speciale sau dizabilități sunt făcute ca să izoleze acești copii de restul lumii, ci mai degrabă ca să le ofere un cadru unde să se simtă bine, așa cum sunt. Incercarea de integrare a acestor copii in scolile de masă mi se pare un lucru total neînțelept.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...